Povestea incredibila a Anei-Maria Raducu fata care in copilarie credea ca este normal sa nu ai maini pentru ca a crescut langa copii cu dizabilitati

0
742

Ana-Maria ,fata fara maini care m-a ajutat sa-mi aduc aminte cat de mult conteaza sa ne bucuram de ceea ce primim de la Dumnezeu!
Am intalnit-o in parc.Era pe banca,vorbea la telefon,dar telefonul nu era tinut in mana ci de o proteza Am oprit bicicleta si m-am dus la ea.”Pot sa va vorbesc? Sigur mi-a spus fata blonda cu ochii albastri ca cerul si cu zambetul frumos ca soarele. Am intrebat-o daca pot sa -i aflu poveste.”Sigur ca da. Asa m-am nascut fara maini.Pana la 12 ani nu am avut proteze,dar am reusit sa ma descurc ca si cand as fi avut maini. Dupa aceia m-au ajutat niste prieteni din Danemarca sa-mi pun aceste proteze.Am crescut printre copiii cu dizabilitati.Mie mi se parea ca este normal sa fii asa. Cand am crescut si am mers la liceu ,am intampinat ceva probleme.Nu as putea spune „rautati” imi zice Ana-Maria zambind.Au fost colegii care m-au protejat.Erau mai mult curiosi.Ma intrebau cum scriu ,cum ma descurc.Pot face absolut orice.Am invatat sa scriu, lucrez la calculator,am încercat chiar sa si conduc.Merg si pe bicicleta. Am terminat facultatea de asistenta sociala.Acum lucrez la Casa Ethos de 10 ani.

„Ii suna telefonul. Raspunde. i zice prietenului ca tocmai ce da un interviu.Rade…Ce intalnire. M-am tot gandit ce lectie de viata primim de la acesti oameni. Am uitat sa mai fim blanzi. Am uitat cata energie pozitiva primim atunci cand mangaiem un animalut sau o floare. Am uitat sa mai mergem desculti prin iarba. Nu mai privim dupa stele cazatoare si nu mai admiram luna plina. De fapt, nu mai privim cerul. Nu ne mai privim in ochi cand stam de vorba. Nu ne mai imbratisam. Nu mai ascultam, ci doar ne prefacem atenti la ce ni se spune. Nu ne mai iubim si nu ne mai lasam iubiti, crezand ca astfel nu vom mai suferi dezamagiri, uitand ca cei care ne pot dezamagi cel mai tare, suntem chiar noi insine.Si apoi, iubirea si-a pierdut sensul adevarat si a devenit chiar desueta. Nu mai oferim neconditionat. Am uitat sa daruim un zambet oamenilor necunoscuti. Am uitat sa intaindem o mana si sa fim prieteni adevarati. Am uitat sa cerem si sa oferim iertare. Am uitat sa fim recunoscatori. Nu mai stim sa oferim si nci nu mai stim sa primim. Am uitat sa impartasim bucurii, in loc de stiri negative, traind cu impresia ca e mai interesant sa fim „seriosi”
Am uitat sa ne oferim emotii pozitive. Am uitat sa fim demni, din frica de a nu pierde „ocazia” sau pentru ca e mai comod sa fim victime. Am uitat sa fim noi insine, pentru ca nu „renteaza” in goana asta nebuna.
Am uitat sa vedem dincolo de cee ce se vede.Ne-am micsorat lumea interioara, ne-am redus sufletul la tacere, pentru a nu-i mai auzi strigatele car ne spun ca ne indepartam de noi. Ne-am pierdut instinctele si simtirile autentice.Am ridicat ziduri „de aparare”, uitand ca de fapt ,cel mai puternic om, este cel care isi da voie sa fie vulnerabil, care isi permite sa iubeasca, chiar stiind sigur ca va pierde ceea ce iubeste.Am uitat sa fim curajosi, sa riscam.”

E mai riscant daca nu risti”, spunea Eleanor Roosevelt.
Matuindu-ne sufletele, ne-am matuit si sclipirea din priviri. Suntem tot mai goliti de continut. Devenim tot mai mult forme fara fond. Nici macar nu suntem curiosi sa aflam care sunt visurile noastre, ci ne multumim sa implinim dorintele altora (chiar si inconstient).


Ne lasam adesea pacaliti de false sclipiri si false valori.
Ne luptam din greu zilnic pentru lucruri efemere si le uitam pe cele care ne definesc cu adevarat si care ne implinesc cu adevarat.


Însă noi nu ne trăim mereu viața așa. Din contră – de prea multe ori ne grăbim prin viață, crezând întotdeauna că există ceva mai bun și încercând să ne atingem un anumit scop.


Ana-Maria mi-a demonstrat astazi acest lucru.