„Meseria, un pic de timp liber și încă vreo doua motive (importante pentru mine dar nerelevante aici) m-au dus, zilele astea, undeva în Banat, într-o zona în care, altădată, toată viața comunităților de acolo gravita în jurul cărbunelui. Zic altădată pentru că, acum, beneficiile economiei de piață și ale democrației consolidate se văd peste tot și sunt reprezentate de tonomate de cafea, un loc unde sa iti platesti abonamentul la telefonul mobil (și internetul nelimitat, nu?), un raft metalic cu butelii de aragaz și un magazin „La doi pași”. Chiar așa, la doi pași mai încolo de aceste „puncte de interes” ale comunității rurale de acolo se află un spital. Sau „se afla” pentru că, cu ceva ani în urmă, cineva a decis închiderea lui. Dar spitalul asta, la fel ca multe alte lucruri din țara asta, refuză să moară… Încăpățânată, vechea clădire a spitalului (unde altădată erau medici specialiști, saloane cu pacienți, se opera, se aduceau pe lume copii) se mai dezmorțeste un pic cu soarele de februarie. Și cu cele doua sobe pe lemne. Populatia e imbatranita și trăiește greu iar teama de Covid este depășită de alte griji, mai palpabile și mai dureroase: dacă ajung lemnele de lângă casă până în primăvara, dacă se dezgheață pârâul și pornesc iar morile cu pietre vechi de mai bine de o sută de ani să se poată macina sacul ăla de porumb pentru o mămăligă aurie și fierbinte, dacă vin copii să ii vadă…
Aproape vă gândeați să mă felicitați pentru titlul metaforic al acestui articol nu? Nu o faceți va rog. Pentru ca acolo nu e nici o metaforă. Nu, din păcate, este doar adevărul… Nu îmi laud colegii decat rar dar doar medicii de familie de acolo sunt cei care mai țin în viață satul și bătrânii; tinerii au plecat de mult. Nu, nu sunt eroi, sunt doar oameni care și-au asumat, când au rostit Jurământul lui Hipocrat, că vor face totul pentru sănătatea pacienților lor. Și asta fac, zi de zi. Nu știu însă dacă atunci, cu entuziasmul tinereții, s-au gândit că vor face asta prin frig, prin noroaie, mereu biciuindu-si intuiția și cunoștințele medicale să pună diagnostice și să prescrie tratamentul fără analize medicale uzuale, fără radiografii, fără examene paraclinice… Nu mai vorbesc de ecografii, de CT sau RMN pentru că cel mai apropiat loc unde poți face o radiografie (banala radiografie a secolului 21) este la aproape o sută de kilometri…).
Marea problemă de sănătate (dacă vreți, publică!) de acolo o reprezinta lipsa medicilor specialiști. Un reumatolog (vorbind totuși de o populație imbatranita!) a „trecut” ultima oară prin comună anul trecut prin mai (!), internistul venea uneori de la 50 de km sa dea consultații dar a renunțat de mai bine de un an, pacienții au avut un consult de cardiologie „prin 2019”. Asta în timp ce noi discutam de programe de sănătate, de acreditare ANMCS a unităților medicale, de markeri, de screening, de teste imunologice, de prevenție… De medicină contemporană.
Tristul adevăr e în titlu. Infuzia, ceaiul de tei, paracetamolul si îndârjirea medicilor de familie de acolo fac ca viața să continuie! Mai greu sau mai ușor dar continuă!
Cât? Până când toate acestea nu mai ajung; pâna atunci cand e nevoie să intervina perfuzia. Pentru ca lipsa medicilor de specialitate, a analizelor medicale (uzuale sau nu) periodice, a unor consulturi de specialitate acolo duc. La saltul nefiresc de la infuzie la patul de spital și la perfuzii. Munca de ani de zile a medicilor de familie se termină uneori într-o ambulanță spre un spital. Un spital îndepărtat.
România. 2022.
Ce facem sa mai punem ceva între extremele care definesc componenta medicala a vieții în mediul rural?
Ce facem sa mai punem ceva între infuzie și perfuzie?”, dr. Lucrețiu Radu
