Una dintre situațiile dificile care pune la încercare siguranța și încrederea părinților în propria capacitate de a-și ajuta și proteja copilul este nefericita experiența a spitalizării. Știm cu toții, indiferent de profesia sau pregatirea noastră, cât de greu este atunci când propriul copil se îmbolnăvește și necesită spitalizare. Spunem deseori că suferința copilului este resimțită de noi ca și cum ar fi o suferință proprie sinelui nostru. Nu suntem departe de adevăr cu această afirmație, însă pentru a ajunge acolo și pentru a-i putea fi copilului de ajutor este nevoie de câteva diferențieri.
Astăzi l-am găsit pe preotul SCJU Craiova alături de micuții internați în oncopediatrie. Acesta îi împărtășea pe micuții aduși de părinți la locul de joacă al secției pentru a fi împărtășiți. Preotul Marcel Seliște le ofera copiilor și o pungă cu daruri. “Dacă am face aceste gesturi mai des, copilașii ar fi cu siguranță mai fericiți. Ei uită de durere când văd o jucărie.”
Modalitatea prin care putem avea acces la suferința copilului are loc prin identificare cu ceea ce el simte. Nu ne putem susține emoțional copilul fără a primi și a înțelege trăirea pe care el ne-o transmite și modul în care el este afectat de ce se întâmplă. Este un prim pas necesar. Pentru a putea alina fricile și neputința copilului cauzate de boală este nevoie mai întâi să cunoaștem emoțional starea pe care el o resimte, să îi dăm voie să se exprime și să-i permitem să ne împărtășească din experiența lui. De cele mai multe ori anxietățile interne ale copiilor sunt mult mai înfricoșătoare decât realitatea exterioară.
Ca și părinți, mai credem că apărăm copiii de durere dacă le ascundem, îi mințim sau întârziem cât mai mult cu putință momentul în care aceștia urmează sa treacă printr-o intervenție sau experiență dureroasă. Însă, acest „nu îi spunem ca să nu sufere sau ca să nu-l speriem mai tare”, nu face decât să-l lase pe copil pradă propriilor anxietăți distorsionate și neconforme cu realitatea și, mai mult decât atât, îi confirmă că ceea ce el crede, temerile lui, sunt adevărate. De aceea, este important să oglindim emoțiile copilului, să le punem în cuvinte pentru el atunci când frica îi răpește acestă capacitate și să le readucem pe făgașul lor normal, în relație cu realitatea experienței trăite. Copilul se bazează pe noi și are nevoie de noi să-l ajutăm cu toate acestea, mai ales într-o stare de boală în care o regresie temporară este inevitabilă.
Este important să știm că atunci când ne încearcă toate aceste sentimente intense, măsura exagerată a lor arată ceva ce ni s-a întâmplat nouă, nu ceva ce o să i se întâmple în mod obligatoriu copilului, fără ca noi să putem face nimic. Odată făcută această diferențiere, își poate face loc vulnerabilitatea noastră, normală de altfel într-o situație în care nu putem fi într-un control absolut. Asta înseamnă că vindecarea copilului nu depinde doar de noi și în același timp înseamnă că nici suferința copilului nu este doar a noastră. Un spațiu intermediar își face astfel loc”, ne-a declarat Preotul Marcel Seliște.
